Umilința față de români nu se manifestă doar prin gesturi brutale, ci și prin subtilități care te marchează pe parcurs. Eu nu am fost dat afară dintr-un magazin, nu mi s-a trântit ușa în nas și nu am auzit niciodată un „pleacă de unde ai venit” adresat direct mie. Totuși, am simțit acele momente în care privirile spun mai mult decât cuvintele. Zâmbete false, glume care ascund prejudecăți, toate acestea sunt forme subtile de umilință, care te reîntorc la locul tău fără a ridica tonul.
Am experimentat forma fină a umilinței, cea care se dovedește adesea mai insidioasă. Deși am muncit din greu pentru a-mi construi o carieră și am reușit să obțin recunoaștere în comunitate, am fost mereu conștient de eticheta de „român” care mă însoțește.
În 2016, înainte să mă stabilesc în Milano, am avut o discuție la masă despre un furt comis de doi est-europeni. Un italian, cu un zâmbet în colțul buzelor, a spus: „Eh, voi românii sunteți buni la asta, nu?” A urmat un „glumesc” grăbit, menit să acopere o rană deja deschisă. Râsetele din jur erau politicos scurte, iar eu, instinctiv, am zâmbit. Știam că o reacție impulsivă ar fi stricat atmosfera. Am decis să schimb subiectul, dar am realizat că, pentru unii, eforturile mele, realizările și parcursul profesional nu contează. Tot ce contează este eticheta de „voi”.
Nu m-a rănit jignirea în sine, ci normalitatea acelei afirmații. Era aproape acceptată ca o glumă. Acele cuvinte se strecurau între rânduri, chiar și atunci când stai singur la masă, înghițindu-te în acel „voi”. Am înțeles atunci că, indiferent de succesul profesional, nu te poți sustrage stereotipurilor. Ele devin mai clare, mai evidente, pe măsură ce avansezi.
Experiențele de acest tip sunt familiare pentru mulți români. „Voi românii…” a fost rostit pe șantiere, în birouri, în sălile de clasă sau la o cafea. La prima vedere, aceste comentarii par inofensive, dar se acumulează. În final, nu te lupți doar pentru respectul tău personal, ci pentru dreptul de a nu fi aruncat într-o categorie predeterminată.
Nu am protestat, nu am susținut discursuri. Am continuat să-mi văd de drum. Însă, în acel moment, mi-am dat seama că nu mai simt nevoia să demonstrez că sunt „altfel decât ceilalți”. Nu sunt diferit. Sunt român, iar dacă cineva reduce totul la un clișeu, atunci problema nu e la mine.
Această etichetare, deși poate părea banală, este o povară pe care mulți dintre noi o purtăm. Indiferent de realizările individuale, stigma rămâne. Românii sunt adesea definiți de stereotipuri, iar lupta de a schimba această percepție este mai complexă decât un singur act de rebeliune. Este o bătălie cotidiană, care se duce în fiecare interacțiune, în fiecare zâmbet forțat și în fiecare glumă de prost gust. Fiecare „voi, românii…” devine o piatră de moară care ne trage înapoi, indiferent cât de sus am fi ajuns.
