Valentina se trezi brusc, simțind o neliniște copleșitoare. Soțul ei, Victor, tocmai își lăsase geanta pe podea cu un zgomot stânjenitor. Un oftat adânc îi ieși din piept. Cunoștea foarte bine semnalele; ceva era în neregulă.
„Ce s-a întâmplat?” întrebă ea, încercând să-și păstreze calmul, dar vocea ei trăda o neliniște latentă.
Victor, cu un ton scurt și obosit, evită să o privească, îndreptându-se direct spre baie. După câteva momente, se așeză la masă și porni televizorul, ca și cum ar fi vrut să se scufunde în zgomotul unei lumi externe, departe de realitatea tensionată din propriul cămin.
Valentina rămase pe scaun, cu șorțul strâns în pumni, luptându-se cu gândul de a-l confrunta. Tăcerea dintre ei devenea din ce în ce mai apăsătoare, doar ceasul de perete ticăia, marcând fiecare secundă ca o bătaie de inimă.
„Ți-a sunat cineva”, continuă ea, fără să clipească. Cuvintele ei erau o sabie cu două tăișuri, iar Victor tresări, întorcându-se brusc spre ea.
„Sau de la ‘draga mea’?” întrebă Valentina, cu o nuanță de amărăciune în voce.
„Nu te mai preface, Victor. Am văzut mesajele.” Tăcerea se instală din nou, grea ca un bolovan, iar Valentina își simțea inima bătând frenetic.
„Ai umblat în telefonul meu?” izbucni el, indignat.
„După tot ce am trăit împreună, ți se pare că asta este problema?”, replică ea, ridicându-se de pe scaun. „Nu-ți e rușine?”
Cuvintele ei tăiau aerul. Victor deschise gura, dar nu găsi nimic de spus.
„Cine e?” întrebă Valentina, incredibil de calmă. „Spune-mi măcar asta.”
„Nu e cum crezi,” răspunse el cu amărăciune, „după treizeci de ani de căsnicie, mi-ai trădat încrederea. Nu mai există explicații.”
„M-am simțit singur,” spuse el, cu un ton apăsat. „Tu te-ai schimbat, Valentina. Nu mai vorbeai cu mine, nu mai râdeai…”
„Așa? Și soluția a fost să cauți altă femeie?” îl întrerupse ea, cu un amestec de dezamăgire și furie. „Să te ascunzi ca un adolescent?”
Lacrimile îi umpleau ochii, dar nu plângea. Stătea dreaptă, demnă, ca o femeie care și-a pierdut iubirea, dar nu și respectul de sine.
„La ea,” spuse simplu, „acolo unde ți-e binele.”
Se îndreptă spre dormitor, deschizând dulapul și scoțând o geantă veche, pe care i-o aruncă pe pat.
Victor încercă să o atingă pe umăr, dar ea se ferește, făcând un pas înapoi. „Nu mă atinge,” șopti, cu vocea tremurândă. „Am dormit lângă tine atâția ani și niciodată n-am fost mai singură ca acum.”
Victor coborî privirea, adunând câteva haine, apoi ieși fără un cuvânt. Ușa se închise încet, dar ecoul ei răsună ca un tunet în noapte.
Valentina rămase sprijinită de perete, înconjurată de tăcerea aspră, doar greierii din grădină și bătăile inimii ei umpleau golul lăsat de plecarea soțului.
Cu un oftat profund, se apropie de oglindă. Își șterse lacrimile, își aranjă părul și, în șoaptă, își spuse: „Gata, femeie. S-a terminat. Nu mai plânge pentru cineva care te-a uitat.”
A doua zi, Valentina îmbrăcă o rochie curată și ieși în oraș. Își cumpără flori și se opri la cofetăria unde obișnuia să meargă cu Victor în tinerețe. Comandă o prăjitură și o cafea, iar pentru prima dată după mult timp, zâmbi.
Nu era fericită, dar simțea că un nou început se conturează la orizont. Un început care nu avea nevoie de minciuni, ci doar de curaj.
