Soțul meu începuse să vină mai devreme acasă – mereu când bona noastră era încă acolo – și am simțit că ceva nu era în regulă. Dar fiul nostru, Andrei, care nu vorbește, a văzut adevărul. Avertismentul lui, „Tata minte!”, scris cu markerul pe mână, m-a condus la un secret care avea să ne schimbe viața pentru totdeauna.
Andrei a fost întotdeauna mai atent decât alți copii de vârsta lui. Poate pentru că nu poate vorbi, iar afecțiunea lui rară l-a făcut să găsească alte moduri de a comunica. Observa detalii pe care noi, adulții, le treceam cu vederea — inclusiv faptul că tatăl lui devenise tot mai ciudat în ultima vreme.
Am remarcat schimbările treptat, ca niște umbre care se lungesc pe podeaua din sufragerie. La început, erau apelurile telefonice pe care soțul meu, Mihai, le făcea afară, plimbându-se prin curte cu telefonul lipit de ureche. Apoi au apărut întâlniri misterioase, care nu se potriveau cu programul lui obișnuit. Dar semnul clar că ceva era în neregulă a fost când a început să vină acasă mai devreme de la birou.
Ar fi trebuit să fie un lucru bun, nu? Mai mult timp în familie. Dar părea ceva forțat, mai ales pentru că ajungea mereu când Ana, bona noastră, era încă acolo. De fiecare dată când sunam să verific, păreau implicați în discuții intense, iar vocile lor deveneau șoptite când Andrei era prin preajmă.
„Poate doar se implică mai mult”, m-a liniștit prietena mea Ioana, la o cafea.
„Nu știu… simt că ascunde ceva”, i-am spus, încercând să-mi explic neliniștea.
Am încercat să ignor gândurile negre până într-o marți după-amiază. M-am întors mai devreme de la serviciu, după ce ultima ședință fusese anulată. Casa era liniștită, dar am auzit voci venind din sufragerie.
Mihai și Ana erau așezați pe canapea, vorbind în șoaptă. Când m-au văzut, s-au ridicat brusc, ca doi adolescenți prinși cu un secret.
„Elena! Te-ai întors mai devreme”, a spus el, forțând un zâmbet.
„Da, s-a anulat o întâlnire. Se pare că și a ta s-a anulat.”
„Da… clientul a amânat”, a spus el, evitându-mi privirea, în timp ce Ana, roșie la față, își strângea grăbită lucrurile.
După aceea, nu m-am mai putut concentra la nimic. În timp ce pregăteam cina, mintea îmi fugea doar la gândul că poate… el și Ana…
Am respins ideea, dar era deja acolo, otrăvindu-mi liniștea.
După cină, Mihai a ieșit în curte. Eu spălam vasele, când Andrei a venit lângă mine, serios și neliniștit.
Mi-a arătat mâna lui mică. Cu marker albastru scrisese două cuvinte: „TATA MINTE!”
Mi s-a tăiat respirația.
A arătat spre valiza lui Mihai, așezată pe hol.
Cu inima bătând nebunește, am deschis-o. Înăuntru nu erau urme de infidelitate, ci dosare medicale. Cuvintele m-au lovit ca un trăsnet: „Stadiul 3. Tratament agresiv necesar. Rată de supraviețuire.”
„Doamne…”, am șoptit.
Mihai apăruse între timp în ușă, cu o privire resemnată.
„Nu voiam să afli așa”, a spus încet.
„Când aveai de gând să-mi spui că… ești bolnav?”
„Am vrut să te protejez. Pe tine și pe Andrei. Nu voiam să trăiți cu teama asta.”
Am izbucnit în lacrimi. „Nu poți lua decizii de genul ăsta singur. Suntem o familie.”
Andrei ne privea, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. A ridicat din nou mâna, dar de data asta scrisese: „Îl iubesc pe tata.”
Mihai l-a luat în brațe, plângând. „Și eu te iubesc, puiul meu. Îmi pare rău pentru toate secretele.”
Ne-am îmbrățișat toți trei. Pentru prima dată, tăcerea din casă nu a mai fost grea, ci plină de înțelegere.
În săptămânile care au urmat, am mers împreună la tratamente. Ana a rămas cu noi, ca prietenă. Andrei desena zilnic imagini cu noi trei, ținându-ne de mână.
Într-o seară, Mihai mi-a spus: „Credeam că, dacă ascund adevărul, voi salva timpul nostru împreună. Dar am înțeles că, ascunzându-l, îl pierdeam deja.”
L-am strâns de mână și am privit către Andrei, care ridica un desen nou. Pe o mână scria „Familie”. Pe cealaltă: „Pentru totdeauna.”
Și, în clipa aceea, am știut că avea dreptate.
