Aerul din vila familiei Mureșan devenise apăsător, aproape sufocant. Maria, femeia venită dintr-un sat sărac de lângă Botoșani, stătea în mijlocul salonului cu ochii în lacrimi. Cu doar câteva clipe înainte, micuțul Radu, fiul stăpânei, se înecase cu o bucată de măr. Fără să stea pe gânduri, Maria sărise să-l ajute. Îi bătu ușor pe spate și reuși să-i elibereze gâtul. Copilul izbucni în plâns, dar respira din nou.
Ceea ce a urmat o lovi mai tare decât palma însăși.
— Cum îndrăznești să pui mâna pe copilul meu!? strigă Irina Mureșan, cu fața înroșită de furie și spaimă.
Maria nu răspunse. Știa că în lumea asta cu oglinzi și marmură, oamenii ca ea nu au voie să explice. Își plecă privirea, își șterse lacrimile și ieși încet din cameră.
Coborî în bucătărie, se așeză pe un scaun de lemn și izbucni în plâns. Îi era dor de satul ei, de ulița plină de noroi primăvara, de vecinele care aduceau o cană de făină una alteia când nu aveau ce găti. Acolo, lumea era săracă, dar oamenii aveau inimă. Acolo, nimeni nu ridica mâna asupra celui care făcea un bine.
Pași grei se auziră pe scară. Era domnul Andrei Mureșan. Când o văzu pe Maria cu obrazul roșu și ochii umflați de plâns, se opri.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el, cu voce joasă, dar tăioasă.
Maria ezită, apoi spuse în șoaptă:
— Copilul se îneca… am sărit să-l ajut. Apoi… doamna m-a lovit.
Andrei nu mai zise nimic. Urcă scările în tăcere, pas cu pas, iar ușa de sus se trânti.
— Irina! Cum ai putut? o auzi Maria strigând. Femeia asta ți-a salvat copilul! Dacă nu era ea, acum plângeam amândoi lângă un sicriu!
În cameră se lăsă tăcerea. Irina se uită la copilul ei, apoi la soț, apoi își coborî privirea. Fața i se schimbase: din furie rămăsese doar rușinea.
— N-am vrut… am fost speriată, șopti ea.
— Poate, dar în casa asta nu e loc pentru dispreț, spuse Andrei. Respectul nu se cumpără. Se dă.
Maria intră din nou, chemată de bărbat. Micuțul Radu, liniștit acum, întinse mâna spre ea. Gestul copilului spuse mai mult decât toate cuvintele.
Irina se apropie încet și, cu o voce abia auzită, murmură:
— Îmi pare rău, Maria…
Cuvintele acelea simple, spuse de o femeie obișnuită să nu greșească niciodată, au plutit prin cameră ca o binecuvântare.
Din acea zi, lucrurile s-au schimbat în casa Mureșan. Irina a început să o privească pe Maria altfel — nu ca pe o servitoare, ci ca pe un om. Poate nu cu dragoste, dar cu recunoștință.
Iar Maria, deși purta încă durerea unei palme nedrepte, știa că făcuse ceea ce trebuia.
Pentru că adevărata noblețe nu se măsoară în bani, ci în bunătate.
Iar lecția aceea a rămas, tăcută, între pereții reci ai vilei, ca o poveste pe care viața o spune celor care au uitat să fie oameni.
