Ușa masivă din lemn a restaurantului s-a deschis cu un scârțâit ascuțit, atrăgând toate privirile. Intrarea gardianului meu de corp, Alex, a rupt brusc atmosfera de convivialitate. Înalt, cu umeri lați și o privire rece, Alex părea mai degrabă un personaj de film decât o parte din viața mea. Prezența lui, în fața „familiei perfecte”, a provocat un moment de tăcere, ca o examinare neprevăzută.
„Sofia”, a spus el, înclinându-și ușor capul, „e aici.” Un nod de panică s-a strâns în stomacul meu. Acea seară, pe care o doream lipsită de tensiune, se transforma într-un moment de neuitat.
Mama, cu o voce subțire, a întrebat ce se întâmplă, ca și cum scandalul s-ar fi insinuat în oasele ei. Nu mai era nimic de făcut. Timpul se oprise.
În spatele lui Alex a apărut un bărbat de cincizeci de ani, îmbrăcat într-un costum perfect croit. Deși nu era înalt, postura lui emana autoritate, iar prezența lui provoca o retragere involuntară.
„Bună seara, doamnă Ioniță, domnule Ioniță”, a început el, cu o politețe care îngreuna aerul din încăpere. „Mă numesc Mureșan. Sunt de la firmă. Am venit să o iau pe Sofia.” Mama a clipit, parcă prinsă într-un film cu un scenariu străin.
„Ce firmă?”, a întrebat ea, tremurând ușor, o reacție rară pentru ea.
Am tras adânc aer în piept. Momentul adevărului era aici, deși nu-l doream în seara aceasta, în fața lor. „Compania la care lucrez”, am reușit să spun. „E… complicat.”
„Complicat?”, a repetat tata, strângându-și șervetul în pumn. „Ce ai făcut, Sofia?” Însă nu am avut ocazia să răspund. Mureșan a așezat un dosar gros pe masă, lângă farfuriile cu deserturi elegante, deschizându-l cu un gest calm.
„Fiica dumneavoastră”, a continuat el, „nu lucrează într-un birou obișnuit. Sofia este consultant privat în recuperarea creanțelor. Pe românește, rezolvă cazuri pe care alții nu îndrăznesc să le abordeze. Lucrează cu oameni periculoși și, uneori, recuperează sume considerabile.” Mama a rămas fără cuvinte, gura ei rămânând deschisă în fața revelației.
„Cât de… semnificativ?”, a întrebat Dinu, încercând să pară stăpân pe situație, dar tonul său l-a trădat. „Astăzi”, a spus Mureșan, întorcând dosarul spre mine, „avem o misiune urgentă. Sofia trebuie să vină imediat cu noi. Este o datorie de șase sute de mii de lei.” A continuat, privind în jurul mesei, „Și numai ea poate încheia negocierile fără vărsare de sânge.”
La mențiunea „sânge”, Mirela și-a scăpat rujul pe masă, pătându-i talia albă. Reacția mamei a fost aproape incredibilă: „Glumești? Sofia? Fiica mea? Fata care nu-și poate face unghiile fără programare?”
Alex a ridicat o sprânceană, vizibil deranjat de situație. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Rușinea, furia și confuzia se amestecau în mine.
„Îmi câștig existența de ani de zile”, am spus, privindu-l ferm în ochi. „Nu prin bârfe, nu prin prefăcătorie. Muncă adevărată. Periculoasă, dar cinstită.”
Tata a încercat să articuleze ceva, dar a scos un sunet scurt, lipsit de sens.
„Și oamenii ăștia… vin aici? Pentru cina mea de ziua de naștere?” a întrebat el, cu un ton de neîncredere.
„Pentru că e urgent”, am spus. „Și pentru că sunt bună la ceea ce fac. Foarte bună.” Aceasta a fost, poate, prima dată când au început să mă privească cu adevărat.
„Sofia”, a întrebat tata, „ești sigură că vrei viața asta?” Nu mai era reproș în privirea lui, doar frică.
„Nu știu dacă vreau asta”, am răspuns încet. „Dar știu că acesta este singurul moment în care pot fi eu însămi.”
În acea clipă, nimeni nu m-a oprit.
