Mihai mă observa cu o speranță nejustificată, de parcă aștepta un răspuns favorabil. În schimb, am decis să mă ridic de la masă și să mă îndrept spre sufragerie. El a rămas pe scaun, confuz. Credea că mă îndrept spre bucătărie pentru a aduce ceva cald sau pentru a-mi liniști gândurile. După atâția ani, era convins că mă cunoaște. Dar oamenii evoluează. Mai ales când sunt lăsați să se confrunte cu sinele lor.
Am deschis dulapul și am scos o mapă groasă, bine legată. O păstrasem pregătită de luni de zile. Am ținut-o o clipă în mâini, apoi m-am întors în bucătărie. Am așezat mapa pe masă și am împins-o spre el, un gest deliberat.
Pe prima pagină se afla un contract de vânzare-cumpărare. Mihai a început să citească cu atenție, iar sprâncenele i s-au ridicat, surprins. „L-am vândut acum două luni. Prețul? 380.000 de lei.”
Tăcerea s-a instalat în cameră, ca și cum aerul ar fi fost tăiat. Am turnat două căni de ceai, exact ca altădată, dar gestul era diferit acum. „Jumătate era al meu. Nu aveam de gând să rămân într-o casă plină de amintiri care nu mai există.”
„Partea mea: 190.000 de lei”, am continuat cu o voce calmă. „Cu acești bani mi-am cumpărat un apartament mic la Brașov. Două camere, aproape de parc. Aici voi găsi liniștea și aerul curat de care aveam nevoie.”
Am scos din mapă o hârtie cu datoria și un contract simplu de predare a banilor. „190.000 de lei sunt pe numele tău. Transferul se face mâine dimineață. Tot ce ne-a mai rămas, împărțim corect.”
Mihai mă privea ca și cum ar fi văzut un străin. „Nu. Ai venit înapoi pentru că planul tău a eșuat.”
Cuvintele au căzut cu o greutate palpabilă, fără strigăte. „Peste trei zile predau cheia noilor proprietari. Eu plec mâine dimineață.”
Mihai și-a trecut mâna prin păr, copleșit de confuzie. „Exact. Trei decenii în care am îngrijit de noi doi. Acum e timpul să am grijă de mine.”
În încăpere domnea o liniște nefirească, amestecată cu aroma ceaiului. Mihai răsfoia din nou mapa, ca și cum ar fi căutat o altă soluție.
M-am ridicat și am adus din hol o cutie mică, în care se aflau cheia vechiului lui garaj, câteva fotografii din tinerețe și verigheta lui. „Acestea sunt ale tale. Eu nu mai vreau să car trecutul după mine.”
Pentru prima dată, Mihai părea lipsit de cuvinte. „Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne întoarcem la trecut.”
„Viața nu este o ușă rotativă. Uneori pleci… și atât.”
Mihai a rămas pe scaun, cu mapa deschisă în față. „M-ai pierdut în ziua în care ai plecat cu valiza.”
A luat geanta de voiaj fără a mai adăuga nimic. La ușă s-a oprit o clipă, dar nu a avut curajul să se întoarcă.
Pentru prima dată după 30 de ani, Natalia își trăia viața așa cum își dorea cu adevărat.
