Telefonul îi alunecă din mână, dar Lucia îl strânse din reflex, ca și cum acel dispozitiv era singura ei salvare. Nu apucă să spună nimic. Alexandru închise brusc legătura.
Rămase nemișcată câteva clipe, ascultând ploaia cum începe să lovească geamul. O amețeală copleșitoare o lovi, ca un pumn neașteptat. Testament? De ce a fost aleasă ea? Ce sens avea totul? Ce voia cu adevărat de la ea?
În aer plutea o senzație stranie, un fior rece care îi străbătea pielea.
Dimineața următoare, Lucia se îndreptă spre spital. Mama ei dormea, sfârșită de tratamente. Atingerea mâinii ei calde îi oferise o forță pe care nu știa că o mai avea. Pentru mama ar fi mers până la capătul lumii, dar Alexandru reprezenta o altă dimensiune, o lume cu reguli incomprehensibile.
Pe la prânz, telefonul vibra din nou. Un mesaj scurt și concis: „Astăzi, ora 17:00. Trebuie să discutăm. Biroul meu.”
La ora cinci fix, Lucia păși pe holul familiar al vilei. Amintirea furtunii din noaptea în care își pierduse demnitatea încă mai bântuia acele ziduri. Îi simțea respirația.
Ușa biroului era întredeschisă. Alexandru stătea la masă, cu o mapă groasă în față. Fără laptop, fără hârtii risipite. Aștepta.
Vocea lui era calmă, mult prea calmă. Lucia avansă cu pași mici, simțind căldura covorului sub tălpi, un contrast strident cu frigul din piept.
— Ce se întâmplă? — întrebă, încercând să își mențină vocea stabilă.
Alexandru deschise mapa și îi prezentă câteva documente.
— Aici sunt actele. Ești trecută ca beneficiar pentru o parte din bunurile mele.
Lucia clipește de câteva ori, mintea refuzând să proceseze informația.
— Dar… de ce? — întrebă, confuză.
— Îți datorez ceva, — răspunse el, privindu-o adânc în ochi. — Și nu cred că ai înțeles pe deplin ce s-a întâmplat atunci… și ce urmează să se întâmple.
— Ce urmează să se întâmple? — întrebă, cu o voce aproape șoptită.
Alexandru se ridică, se apropie de ea, iar Lucia simți cum i se taie genunchii.
— Am făcut greșeli, mari. Și nu știu cât timp mai am pentru a le repara.
El ezită, iar Lucia știa că răspunsul nu era simplu.
— Nu se referă la boală. E vorba despre oameni… oameni care nu vor fi deloc încântați să afle ce am făcut cu tine. Și sunt capabili de orice.
— De ce m-ați implicat? Eu nu sunt nimeni!
Privirea lui se îmblânzi pentru prima dată.
— Tocmai asta, Lucia. Ești singura care nu vrea nimic de la mine. Singura care nu a intrat în casa aceasta cu intenții ascunse.
Un nod apăsător se formă în gâtul ei. Nu știa dacă să râdă, să plângă sau să fugă de acolo.
Răspunsul lui o dezarmă.
— Să mă protejați? De cine?
El își trecu mâna prin părul cărunt. — De familia mea. De oamenii din afaceri. De cei care cred că averea mea le aparține. Dacă află că te-am trecut în testament, dacă bănuiesc că ai avea ceva de câștigat… te vor distruge. Pe tine și pe mama ta.
— Atunci… scoateți-mă din testament! Nu vreau nimic! Nu vreau probleme!
Alexandru clătină din cap, cu o tristețe profundă. — Nu se mai poate. Actele au fost depuse. La notar, la bancă… totul e oficial. De azi înainte, îți place sau nu, ești parte din viața mea. Și din războiul meu.
Lucia simți cum se rupt două părți din ea: una care voia să fugă, alta care intuia că Alexandru ascundea ceva mult mai profund.
— Faci ce ai făcut mereu — spuse el, trăgând aer adânc. — Supraviețuiești. Dar nu singură. De data aceasta, sunt și eu aici.
Pentru prima oară, bărbatul rece pe care îl cunoștea părea uman. Nu patron, nu stăpân, nu omul bogat care îi cumpărase disperarea, ci un om care ducea o povară greu de suportat.
Lucia inspiră adânc, conștientizând că viața ei nu va mai fi niciodată aceeași. Ce urma putea să o distrugă sau să o înalțe, dar, pentru prima dată după mult timp, simțea în piept o zvâcnire mică, dar periculoasă.
