Valentina observă cum Victor își lasă geanta pe podea, un oftat adânc îi scapă printre buze. Instinctul îi spunea că ceva nu e în regulă.
— Ce s-a întâmplat? — întrebarea îi ieșește cu un calm forțat.
Răspunsul lui e scurt și obosit, dar privirea îi rătăcește. Se îndreaptă spre baie, apoi se așază la masă și aprinde televizorul, ignorând-o. Valentina, cu șorțul în poală, strânge materialul în pumni, luptându-se cu dilema: să-l confrunte sau nu?
Victor tresare, se întoarce brusc spre ea.
— Ți-a sunat cineva, — continuă Valentina, fără să clipească. — De mai multe ori.
— Sau de la „draga mea”? — întreabă ea, cu vocea ușor zdruncinată.
— Nu te mai preface, Victor. Am văzut mesajele.
O liniște apăsătoare se așterne între ei, ceasul de perete ticăie, fiecare secundă ca o bătaie în inimă.
— Ai umblat în telefonul meu? — izbucnește el.
— După tot ce-am trăit împreună, ți se pare că asta e problema? — replică Valentina, ridicându-se. — Nu-ți e rușine?
Victor încearcă să găsească cuvintele, dar se blochează.
— Cine e? — întreabă ea, cu o voce ce tremură de furie. — Spune-mi măcar asta.
— Nu e cum crezi? — râde amar. — După treizeci de ani de căsnicie, mi-ai trădat încrederea. Nu mai există explicații.
— M-am simțit singur, — răspunde el, cu o voce aproape stinsă. — Tu te-ai schimbat, Valentina. Nu mai vorbeai cu mine, nu mai râdeai…
— Așa? Și soluția a fost să cauți altă femeie? — îl întrerupe ea, privindu-l fix. — Să te ascunzi ca un adolescent?
Ochii ei se umplu de lacrimi, dar nu plânge. Rămâne dreaptă, demnă, ca o femeie care și-a pierdut iubirea, dar nu și respectul.
— La ea, — spune el simplu. — Acolo unde ți-e „binele”.
Se îndreaptă spre dormitor, scoate o geantă veche din dulap și o aruncă pe pat.
Victor încearcă să o atingă pe umăr, dar Valentina se retrage.
— Nu mă atinge, — șoptește. — Am dormit lângă tine atâția ani și niciodată n-am fost mai singură ca acum.
Victor își coboară privirea, își adună câteva haine și pleacă. Ușa se închide încet, dar ecoul ei răsună ca un tunet în inima ei.
Valentina rămâne sprijinită de perete, în tăcerea ce urmează, singurii companioni fiind greierii de afară și bătăile inimii sale.
Cu un oftat adânc, se îndreaptă spre oglindă. Își șterge lacrimile, își aranjează părul și murmurează:
— Gata, femeie. S-a terminat. Nu mai plânge pentru cineva care te-a uitat.
A doua zi, îmbrăcată într-o rochie curată, iese în oraș. Cumpără flori, se oprește la cofetăria unde mergea odinioară cu Victor, când erau tineri. Comandă o prăjitură și o cafea.
Pentru prima dată după mult timp, un zâmbet îi apare pe chip.
Nu este fericită încă, dar simte că un nou început se conturează. Un început care nu are nevoie de minciuni, ci de curaj.
