Doamna Popescu a simțit cum furia îi pulsează în vene. S-a uitat în jur, iar privirea i-a căzut pe mătură, sprijinită de frigider. A apucat-o cu hotărâre.
– Dacă nu se ridică la vorbă bună, o scot eu din pat!
A început să urce scările, ținându-se strâns de balustradă. Genunchii îi trosneau la fiecare pas, dar furia o împingea înainte, ca o forță nevăzută.
Când a ajuns în cameră, a dat peste o întuneric apăsător, cu draperiile trase. Aerul era încă impregnat de un parfum dulce al florilor din buchetul de mireasă.
– Să dormi până la prânz în prima zi în casa mea?! – a strigat, dar cuvintele i-au murit pe buze.
Când s-a apropiat de pat, a fost întâmpinată de o viziune care îi tăia respirația. Părul fetei era lipit de frunte, iar respirația ei era greoaie, neregulată. Mătura i-a alunecat din mână și a căzut cu un zgomot surd pe podea.
Doamna Popescu s-a grăbit și i-a pus mâna pe frunte. Fata a deschis ochii pentru o clipă, o umbră de conștiință.
– Îmi pare rău… a murmurat, cu o voce slabă. Am vrut să cobor, dar nu m-am simțit bine…
Un fior a străbătut-o pe soacră. În acele momente, a simțit cum i se strânge pieptul.
– De azi-noapte, după nunta… mi-a fost rău… dar nu am vrut să spun nimic…
Doamna Popescu s-a așezat pe marginea patului, iar amintirile au început să o inunde. Își aducea aminte cum Ana o ajutase în săptămâna dinaintea nunții, cum alergase prin oraș pentru a găsi prăjituri, flori și rochia perfectă. Fata fusese atât de ocupată încât abia mâncase ceva, iar acum, în loc să se bucure de noul ei început, zăcea palidă și epuizată.
– Stai liniștită. Nu te mai ridica nicăieri. – i-a spus, încercând să o liniștească.
La scurt timp, Andrei a intrat în cameră, speriat. Când și-a văzut soția palidă, s-a făcut alb ca un zid.
– Era nunta noastră… nu voiam să stric totul…
Doamna Popescu a simțit cum umiditatea din ochi îi amenința să-i curgă. În acel moment, a realizat ceea ce nu observase până atunci: Ana era o copilă care pătrunsese într-o lume necunoscută, încercând să îndeplinească toate așteptările.
– Andrei, mergem la medic, a spus, cu o voce fermă.
După două ore, verdictul doctorului a adus o ușurare. Epuizare, lipsă de somn și deshidratare. – Fata asta a tras prea mult de ea, a concluzionat medicul. Are nevoie de odihnă.
Când s-au întors acasă, doamna Popescu a intrat direct în bucătărie. A pregătit o supă caldă de pui, exact ca pentru un copil bolnav. Apoi a urcat încet scările, hotărâtă să îndrepte lucrurile.
– Doamnă Popescu… îmi pare rău că nu am coborât…
Soacra i-a zâmbit pentru prima dată cu adevărat, un zâmbet care spunea mai mult decât o mie de cuvinte.
– Și acum mănâncă supa asta. Am făcut-o ca la mama acasă.
Acea zi a marcat o schimbare profundă în casa familiei Popescu. Cele două femei nu mai erau doar două străine ce împărțeau un acoperiș, ci au început să construiască o legătură.
