România este una dintre puținele țări din Uniunea Europeană care nu aplică impozitare progresivă pe venit, ci folosește un impozit unic. În prezent, veniturile sunt taxate cu același procent, indiferent dacă cineva câștigă salariul minim sau venituri foarte mari. Pentru mulți, acest lucru pare „simplu și corect”. Pentru alții, este o anomalie într-un stat european.
Ca să înțelegem diferența, trebuie să clarificăm ce înseamnă impozitarea progresivă. În acest sistem, procentul de taxare crește pe măsură ce venitul crește. Nu tot venitul este taxat mai mult, ci doar tranșele superioare. De exemplu, primele venituri sunt taxate mai puțin, iar sumele mari, peste anumite praguri, sunt taxate mai mult. Așa funcționează sistemele fiscale din Germania, Franța, Italia, Spania sau țările nordice.
De ce folosesc alte țări impozitarea progresivă? În principal din trei motive.
Primul este echitatea socială. Ideea de bază este că cei cu venituri mai mari pot contribui mai mult fără să le fie afectat nivelul de trai, în timp ce cei cu venituri mici sunt protejați de o povară fiscală prea mare. Statul încearcă astfel să reducă diferențele extreme dintre bogați și săraci.
Al doilea motiv este finanțarea serviciilor publice. Țările cu impozitare progresivă folosesc veniturile colectate pentru sănătate, educație, transport public și protecție socială. Nu întâmplător, multe dintre aceste state au sisteme publice mai bine finanțate și mai stabile.
Al treilea motiv ține de stabilitatea bugetară. În perioade de creștere economică, statul colectează mai mult de la veniturile mari. În perioade de criză, povara nu cade disproporționat pe cei vulnerabili.
Atunci, de ce România nu aplică acest model?
Primul motiv este neîncrederea în stat. Mulți români se opun impozitării progresive nu din principiu economic, ci din convingerea că statul nu va folosi banii eficient. Există teama că taxele mai mari vor alimenta risipa, nu serviciile publice.
Al doilea motiv este administrativ. Impozitarea progresivă presupune un sistem fiscal bine pus la punct, capabil să urmărească venituri diverse, să reducă evaziunea și să gestioneze excepțiile. România încă se luptă cu colectarea de bază a taxelor.
Al treilea motiv este politic. Impozitul unic este ușor de explicat și popular în discursul public. Orice propunere de impozitare progresivă este rapid etichetată drept „pedepsirea celor care muncesc” sau „experiment riscant”, chiar dacă este norma în Europa.
În realitate, discuția nu este despre „mai mult” sau „mai puțin” stat, ci despre ce fel de contract social vrem. Un stat cu taxe simple și servicii slabe sau unul cu taxe diferențiate și servicii mai solide.
România nu este „înapoiată” pentru că nu are impozitare progresivă. Dar este una dintre puținele țări care încă evită o dezbatere matură despre costul real al funcționării societății. Iar asta spune mai multe despre lipsa de încredere decât despre economie.
