Pulsul i se auzea în timpan, iar fiecare pas îl făcea să simtă cum pământul se clatină sub el. Gabi a pășit în apartament cu o neliniște crescândă, iar privirea i s-a oprit pe pat. Eva, soția lui, era întinsă pe patul lor, cu fața în jos, imobilă. Părul îi cădea în valuri pe pernă, dar lipsa mișcării pieptului său era ceea ce l-a înghețat pe loc.
Un fior rece a străbătut fiecare fibră a corpului său. Gândurile s-au năpustit asupra lui ca un val de tsunami. Oare murise? Ce s-a întâmplat în timpul absenței lui? Își încleștă pumnii și se apropie de pat. Îi atinse mâna, care era rece ca gheața.
A respirat adânc, încercând să înfrunte realitatea. I-a pus două degete pe gât, așa cum văzuse în filme. Nu simți nimic. Panica l-a copleșit.
„O, Doamne…” a murmurat, retrăgându-se înspăimântat.
Privirea i-a fost atrasă de un plic alb, simplu, așezat pe noptieră. Numele său, Gabi, era scris cu litere clare. Cu mâinile tremurânde, a desfăcut plicul, descoperind un bilet împăturit.
„Dacă citești asta, înseamnă că ai ajuns acasă exact la timp.”
Inima i-a sărit în piept, iar mintea lui a fost invadată de un amalgam de sentimente. A continuat să citească.
„Știu totul. Despre Lili. Despre nopțile tale. Despre minciuni. Nu m-ai mai văzut de mult, dar te-am observat mereu.”
Pământul părea că se surpă sub el.
„Nu îți scriu ca să te cert. Sau să te implor. Am fost soția ta timp de douăzeci și trei de ani. Te-am sprijinit în momentele dificile, ți-am crescut copilul, am fost acolo când nu aveam bani de pâine. Iar tu… ai ales să pleci fără să pleci.”
Gabi s-a prăbușit pe marginea patului, lacrimile curgându-i necontrolat.
„Sunt obosit, Gabi. Nu mai pot. Dar nu vreau să plec ca o victimă. Vreau să plec cu demnitate.”
Abia atunci a observat că Eva respira. Foarte încet, aproape imperceptibil. Pieptul îi urca și cobora cu o lentețe chinuitoare.
„Ești în viață…” a șoptit, cu un amestec de groază și ușurare.
Pe noptieră, o sticlă goală de pastile a ieșit în evidență. Somnifere. Nu erau multe, dar suficient cât să o țină într-un somn profund. Totul fusese calculat.
„Când te vei trezi din șoc, să știi că am plecat. Nu la spital. Nu la părinții mei. Am plecat pentru mine. La femeia care eram înainte să mă pierd lângă tine.”
Ultima propoziție a scrisorii l-a lovit ca un trăsnet:
„Nu te urăsc. Dar nici nu te mai iubesc. Și asta e libertatea mea.”
Gabi a rămas nemișcat, ținând hârtia mototolită în mână. Soarele răsărea lent peste clădirile gri, iar un tramvai scârțâia în depărtare. O dimineață obișnuită pentru toți ceilalți. Pentru el, însă, viața se terminase.
Eva s-a mișcat ușor și a oftat adânc. Era în viață, dar nu mai era a lui.
Câteva ore mai târziu, când s-a trezit complet, ea dispăruse din dormitor. Dulapul era pe jumătate gol. Cheile apartamentului zăceau pe masă, alături de verigheta ei.
Gabi a realizat în acel moment ce pierduse cu adevărat – singura femeie care l-a iubit în momentele sale de neputință.
Rămânând singur în apartament, cu tăcerea apăsătoare în jur, telefonul său a vibrat. Un mesaj de la Lili. Gabi a înțeles, în sfârșit, că unele lucruri, odată pierdute, nu se mai întorc niciodată. Iar cea mai mare pedeapsă nu este abandonul, ci conștientizarea unui adevăr dureros.
