Pe drumul de la Torino la Milano, mă aflu într-un tren care atinge aproape 300 km/h. În vagon, câțiva adolescenți de 14-15 ani se bucură de o zi obișnuită, plini de energie și râsete, revenind de la o vizită la muzeul egiptean. Își fac poze, discută cu glas tare, totul pare simplu și firesc pentru ei.
Privind această scenă, amintirile din copilărie mă copleșesc. La vârsta lor, eu petreceam 18 ore în tren pe ruta București – Huși pentru a ajunge la bunici. Optsprezece ore de călătorie, adesea în picioare, pentru că locurile erau ocupate. Schimbam trenul la Crasna, urcând într-un vagon personal, vechi, cu uși care nu se închideau bine. Iarna, zăpada pătrundea în interior, iar vara, aerul devenea insuportabil. Fără telefon, fără internet, singura companie era dorul de bunici și răbdarea necesară.
În prezent, acești tineri se bucură de excursii cu viteza cu care noi schimbam locomotivele. Aceasta este povestea diasporei, un drum nu doar în căutarea unui salariu mai bun, ci și al unei normalități care funcționează fără eforturi excesive. Am plecat dintr-un ritm lent, dintr-o țară unde 18 ore pe drum erau o banalitate. Decizia de a nu mă întoarce în România nu este una rece, ci profund trăită. Vreau ca fiul meu să nu cunoască chinul de a călători 18 ore în picioare doar pentru a ajunge la bunici. Indiferent de cât de curate sunt vagoanele sau de cât de bine se închid ușile, distanțele rămân măsurate în ore pierdute.
Când mă gândesc la viitorul fiului meu, nu mă las prins de comparații patriotice sau orgolii. Vreau să crească într-o lume în care o excursie la muzeu este o banalitate, unde trenurile pleacă la timp, iar distanțele nu devin o probă de rezistență. Poate că generația mea a învățat răbdarea în acele trenuri lente, dar noi, cei care alegem să ne creștem copiii în alte colțuri ale lumii, înțelegem foarte bine drumul pe care l-am parcurs.
Mă mențin pe aceeași linie și voi lăsa o metaforă: acest text nu este o competiție între țări, ci o alegere de direcție. Fiecare caută locul unde simte că drumul va fi mai drept și mai scurt către ceea ce poate deveni. Am plecat dintr-o realitate care ne-a călit, dar nu uităm de unde am venit. Călătoriile din trenurile din România sunt acum doar o amintire, dar ele ne-au definit. Acum, dorința este să oferim o altă normalitate copiilor noștri, o normalitate în care viteza și confortul sunt parte integrantă a vieții lor.
