Ascensiunea lui Ion Iliescu la putere în România este strâns legată de contextul dramatic al Revoluției din decembrie 1989, care a dus la prăbușirea regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu. Fost membru marcant al Partidului Comunist Român (PCR), Iliescu fusese marginalizat de Ceaușescu în anii ’70 din cauza viziunilor sale considerate prea „liberale”. A fost mutat în funcții fără importanță politică, cum ar fi președinte al Consiliului Județean Iași sau Timiș, fiind astfel menținut în sistem, dar ținut departe de cercul puterii.
Cu toate acestea, Iliescu nu a fost uitat de către o parte a nomenclaturii nemulțumite de dictatura personală a lui Ceaușescu. În anii ’80, a întreținut legături cu intelectuali și foști membri ai partidului, care împărtășeau frustrări similare față de direcția în care mergea țara. În decembrie 1989, când protestele populare au izbucnit la Timișoara și s-au extins rapid în toată țara, regimul Ceaușescu s-a prăbușit într-un timp extrem de scurt.
După fuga și apoi execuția lui Nicolae și Elena Ceaușescu pe 25 decembrie 1989, s-a creat un vid de putere. În această stare de haos, a apărut în prim-plan Ion Iliescu. Sprijinit de o serie de foști membri ai PCR, cadre militare, dar și de o parte a populației care dorea o tranziție pașnică, el a preluat conducerea noii structuri provizorii: Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN).
Iliescu s-a impus rapid ca figura centrală a acestui nou organism, beneficiind de o combinație între carismă, experiență în structurile statului și abilitate politică. Deși inițial Frontul Salvării Naționale promisese că nu va participa la alegeri, în ianuarie 1990 anunță contrariul. Acest pas a fost criticat de partidele istorice (PNȚCD, PNL), care considerau că FSN-ul folosea structurile administrative moștenite din comunism în avantajul propriu.
Alegerile din 20 mai 1990, primele alegeri libere din România postcomunistă, l-au consacrat pe Ion Iliescu drept lider legitim: a câștigat președinția cu peste 85% din voturi. Popularitatea sa din acel moment a fost alimentată de imaginea sa de “salvator” al revoluției și de dorința multor români pentru o tranziție controlată, fără șocuri majore.
Totuși, criticii l-au acuzat că a perpetuat structurile fostului regim și că tranziția spre democrație a fost întârziată de politicile FSN. Evenimente precum mineriadele din 1990 și 1991, în care muncitorii din Valea Jiului au fost chemați la București pentru a înăbuși proteste antiguvernamentale, au afectat grav imaginea lui Iliescu în rândul opoziției și al societății civile.
Cu toate acestea, Ion Iliescu a rămas o figură politică dominantă în România pentru mai bine de un deceniu, fiind ales din nou președinte în 1992 și 2000. Modul în care a ajuns la putere reflectă complexitatea tranziției românești de la comunism la democrație și rămâne un subiect important în istoria recentă a țării.
O poveste expusă foarte bine se poate urmări pe pagina de youtube a celor de la recorder unde, fară ei, Romania ar fi în beznă
