Mara Bănică a rupt tăcerea pe rețelele sociale, expunând o tragedie devastatoare ce a avut loc la liceul unde învață fiul ei, Dima. O adolescentă de doar 15 ani, colegă cu acesta, a decis să își pună capăt zilelor în weekendul trecut. Mesajul publicat pe 13 ianuarie 2026 nu este doar o simplă relatare a unei pierderi, ci un strigăt de disperare adresat autorităților care au datoria de a asigura un mediu sigur și sănătos pentru tineri.
În mesajul său, Bănică descrie impactul profund pe care această tragedie l-a avut asupra comunității școlare. Emoțiile sunt intense, iar realitatea dialogului dintre părinți și adolescenți se dovedește a fi mai complicată decât s-ar putea crede. Jurnalista subliniază, cu o amărăciune profundă, deficiențele sistemului de suport pentru elevi, care, în loc să ofere ajutor real, se rezumă adesea la formalități lipsite de substanță.
„La Dima la liceu, o fetiță de 15 ani s-a sinucis în weekend. Nu, nu e o știre. Este un urlet al unui părinte care, de cele mai multe ori, nu știe și nu poate să comunice real cu adolescentul său. Adolescenții nu se simt confortabili să împărtășească părinților ce simt. Caută un alt adult. Și când nu-l găsesc? Ce fac? În școli există psihologi în acte și cam atât. Ei bifează niște cursuri și iau leafa. În urma nemuncii lor, uneori mor copii”, afirmă Bănică cu o sinceritate dură.
Mesajul jurnalistei nu doar că ridică semne de întrebare cu privire la eficiența programelor de sprijin, dar scoate la iveală și o realitate îngrijorătoare: chiar și în prezența specialiștilor, elevii se simt adesea abandonați. Aceasta subliniază fragilitatea adolescenței, o etapă în care tinerii au nevoie disperată de consiliere și suport emoțional, iar intervențiile trebuie să fie reale, nu doar formalități menționate în acte.
Postarea lui Bănică devine astfel un apel urgent către autoritățile competente. Jurnalista solicită ca semnalele de alarmă din școli să fie tratate cu seriozitate, iar acțiunile să fie concrete, nu doar niște anchete scrise pe hârtie. Aceasta atrage atenția asupra nevoii imperioase de reacții rapide în cazurile de auto-vătămare, subliniind că nu mai este loc pentru indiferență.
„Vreau ca acest mesaj să ajungă la cei responsabili de moartea acestui copil: ministrul, protecția copilului… instituțiile care trebuie să se ocupe REAL de sesizările școlilor, nu să facă anchete pe hârtie. Sunt elevi care se automutilază în toalete. Protecția Copilului din Sectorul 2 ce face în situația asta? Știți bine despre aceste cazuri? Ce ați făcut??? Concret??? Imi vine să urlu, ne mor copiii, sinecuriștilor, incompetentilor, nepăsătorilor!!!! Stat român, ajutor! O mamă”, exclamă Bănică, cu o intensitate emoțională care nu poate fi ignorată.
Mesajul ei, fără ocolișuri, subliniază necesitatea unor mecanisme eficiente în școli: consiliere psihologică accesibilă și proceduri de intervenție bine puse la punct. Într-o lume în care tânăra generație se confruntă cu presiuni uriașe, Bănică îndeamnă la acțiune, transformând suferința comunității din care face parte într-o chestiune de interes public.
În centrul acestui mesaj se află o chemare urgentă la responsabilitate din partea statului. „Stat român, ajutor” nu este doar o simplă frază, ci un apel la acțiune din partea părinților care așteaptă ca școala să răspundă la suferința elevilor. Cazul reiterează imperativul de a asculta și de a oferi suport real adolescenților, în loc să se piardă în proceduri formale care nu aduc nicio soluție.
