„Sunt în anul terminal la facultate.” Așa a început Lidia povestea ei, cu detalii despre pictură și familia din Cluj, unde banii curg dintr-o firmă de construcții. „Pentru ei, arta e doar un hobby”, a adăugat, cu o notă de dispreț.
„De aceea n-am vrut să-i sun. Ar fi început cu lecții și reproșuri.” O afirmație simplă, dar care spunea totul despre distanța dintre ea și ai ei. Am continuat să discutăm despre picturile ei, despre cum eu am învățat să repar mașini de la tata, o altă lume, dar una care părea să umple golul dintre noi. O liniște plăcută, dar și tensionată, ocupa acum spațiul din cameră.
„Poți să dormi pe canapea. Dimineața te duc la stația de autobuz.” I-am oferit o soluție simplă, dar în adâncul meu, știam că nu era doar o chestiune de ospitalitate.
„Mulțumesc, Marcu. Mă bucur că am bătut la ușa ta.” Vocea ei suna sincer, iar eu am realizat că, pentru prima dată după mult timp, nu eram singur sub acoperișul ăsta. O inimă bătea lângă mine.
Noaptea a adus ploaia, iar eu am adormit ascultându-i vuietul. O mică parte din mine se simțea confortabil cu prezența ei, chiar dacă nu-i cunoșteam povestea în întregime.
Dimineața a sosit mai repede decât anticipasem. Ploaia dispăruse, lăsând în urmă o burniță ușoară ce bătea ușor în geamuri. M-am trezit când cafetiera a început să sune, iar pentru o clipă, am uitat de Lidia.
Însă, când am ieșit în bucătărie, am văzut-o deja trează, împăturind pătura. În lumina dimineții, arăta altfel. Părul ei era uscat, iar obrajii, colorați.
„Bună dimineața”, a spus cu un zâmbet timid. „Sper că nu te deranjează. Mi-am făcut o cafea.”
„Ploaia aproape s-a oprit. Probabil ar trebui să plec.” Am simțit o strângere de inimă la gândul că discuția noastră se apropia de sfârșit.
„Nu e grabă. Stația e aproape. Vrei niște ouă sau pâine prăjită?” Așadar, am scos tigaia din dulap și am pus-o pe aragaz. În timp ce spargeam ouăle, ea s-a așezat la masa din bucătărie, încălzindu-și mâinile pe cana de cafea. O atmosferă nouă, o ruptură de rutina mea.
„Ai spus că repari mașini?” m-a întrebat, iar eu am simțit că discuția se aprofundează. După micul dejun, am ieșit afară, aerul umezit de ploaie ne îmbia să ne aventurăm în atelier. Dacia tatălui meu se afla acolo, ridicată pe cricuri, cu capota deschisă.
Lidia a început să se plimbe printre scule și fotografiile vechi de pe perete. „Aveam 12 ani când mi-a dat prima cheie.” Cuvintele ei m-au lovit ca un fior.
„Știu că pare ciudat… dar pot să mai vin pe aici uneori?” a întrebat, iar tonul ei avea o notă de vulnerabilitate.
„Și pentru că tu pari genul de om care merită să nu mai fie singur.” Vorbele mele au fost spontane, dar nu m-am răzgândit.
Înainte ca ușile autobuzului să se închidă, s-a întors și mi-a făcut cu mâna. Am rămas acolo, privindu-l cum dispare pe drum, lăsând în urmă o tăcere care, de data aceasta, nu era apăsătoare.
Când am pășit înapoi în casă, totul părea diferit. Fotografii ale părinților mei erau la locul lor, dar atmosfera era schimbată. Liniștea nu mai era o povară; pentru prima dată în șapte ani, am simțit că undeva, în orașul ăsta, există cineva care știe unde locuiesc.
